Numa’ nebunii pedalează prin oraș

Au trecut deja câțiva ani buni de când sunt biciclist prin București, câteva luni bune pe an fiind pironit în șa. A sosit momentul să trag linie și să vă spun că sunt prost și pedalatul (mai ales spre muncă) nu-i combinație. Și-s complet absurd când îi spun și Ei să meargă pe bicicletă la muncă. Vezi dom’le, „aer curat”, „ajungi mai repede”, „sport”. Vrăjeală! Dacă orașul ăsta o să rămână neschimbat și în următorii 10-15 ani o să le recomand și copiilor mei să meargă cu mașina la școală/muncă. Păi ce, sunt inconștient?

Uite unde stăteam eu călare pe bicicletă și mă vedeam mai sănătos, când colo, de vreo două săptămâni încep să resimt tot gazul de eșapament adunat în gât și după fiecare sesiune de pedalat îmi flegmez plămânii ca un TBC-ist. Da, știu că-s măști pentru filtrat aerul, dar nu-i normal să merg la 40^oC cu harnașamentul ăla pe mufă doar pentru că vreau eu să fiu verde și să conserv planeta pentru niște cururi stafidite-n jacuzzi-uri și janghinelele lor de pe yacht-uri.

Chiar sunt interesat să aflu cine are plămânii mai praf și cu cât: fumătorul sau biciclistul de oraș poluat.

Am stabilit deja că nu-i aer curat în cocina asta de oraș. Apoi, că ajungi mai repede e discutabil. Ca să ajungi repede te supui la niște riscuri. Pedalezi mai repede, te strecori, faci slalom. Pe ăla din mașină-l doare în bară când dă peste tine, dar tu te poți alege cu daună totală. Unde mai pui că îți crește nivelul stresului cu 1.000 când vezi ce sălbatici învârt covrigul prin București. Bine, eu sunt vulcanic în trafic și mă enervez repede, DAR N-AI CUM să nu te isterizezi când vezi atâtea mașini parcate aiurea, atâția grăbiți, atâtea tute cu celularul lipit de timpan și văcari care se cred piloți de curse. Îți vine să rupi bicicleta pe spinarea lor. Eu nu transpir de efort, ci de nervi.

Degeaba crește numărul bicicliștilor dacă se păstrează nivelul meltenismului, stresului și al poluării. Pot face ei și mii de kilometri de piste pentru bicicliști. Degeaba. Tot se găsește un cretin să-ți strice ziua. Și vorbesc de cazurile fericite în care (doar) te enervează. Nu mai discut de momentele când te bate sau te lovește cu mașina.

E foarte simplu cu pedalatul prin oraș: o mână de oameni păstrează aerul puțin mai curat pentru o majoritate care poluează. Tu mori mai repede de la stres și jegul celui pe care încerci să-l ajuți și ăla moare mai repede de sedentarism și stresat că n-are loc pe șosea de țoagla ta.

Nu mai bine stăm toți în mașini și respirăm ce se mai poate?  

…

Ca să vedeți că nu-s eu nebun, m-am dus la policlinica Regina Maria din Pipera pentru… ce se duce omul la medic. Să vadă un film.

Am intrat în complex, m-am învârtit pe acolo să caut un rastel de biciclete, și cum n-am găsit (nu era) m-am dus să-mi leg bicicleta de un gard, la umbră. A venit paznica la mine să-mi spună că nu se poate, că vine X-ulescu (ceva inspector de complex/ director/patron la cutiuțe de sclavi) și o ceartă. N-aveam voie să leg bicicleta de gard, s-o țin pe iarbă (o miriște uscată precum contul meu bancar) și nici pe bordură. Probabil văcarul care a făcut regula asta s-a gândit că noi bicicliștii coborâm, scoatem cheia din contact, o punem pe cric și blocăm șaua. Atât a putut el.

Într-un final m-am tocmit s-o leg de gard, dar s-o gâtui astfel încât să nu atingă prețiosul „gazon” și nici valoroasa bordură.

Ridicol, mai ales pentru o zonă plină de bijnissmeni care vin cu bicicletele la muncă (alți proști ca mine).

Să nu-l caut eu acum pe directorul ăla de complex și să-i stropesc sufletul cu ulei de lanț?