Unde dă mama crește olimpicul

Am crescut într-o familie competitivă. Toată lumea s-a bătut cu toată lumea. Pentru cea mai mare casă, cele mai multe mașini, cei mai deștepți copii. Conflictele ruso-americane sunt îmbrânceli amărâte în comparație cu tensiunea din neamul meu.

Ai mei au tras de mine să fiu perfect de la vârste fragede. În special mama, tata fiind preocupat să aducă bani în casă și să îndosarieze reușitele mele pe casete video.

Pe când alții abia învățau să meargă eu luam bătaie dacă nu făceam echilibristică pe funie între blocurile din cartier. Asta când nu mâncam bătaie că nu cântam la perfecție Vivaldi și Bach la pian, vioară și oboi.

Pe când alții mergeau la grădiniță eu aveam cursuri de karate, pictură, sculptură, engleză, franceză și în timpul liber exersam jonglerii cu poiuri. Dacă nu-mi respectam orarul mâncam bătaie mai des decât mâncau la McDonald`s alți copii de vârsta mea.

Școala a fost mai relaxantă, pentru că 8 ore eram în bancă, trăgând din greu să fiu olimpic la tot. La „Dirigenție” n-am reușit, dar în rest plângeam și mă isterizam la fiecare notă de 9 pentru că știam ce mă așteaptă acasă.

Când le-am spus părinților la 14 ani că vreau să mă las de echitație, și să aprofundez mai mult cursurile de crichet și portugheză, au bătut la mine ca la fasole pentru că nu mă străduiam destul să le fac pe toate.

În liceu povestea a continuat, doar că aici calendarul personal s-a umplut și de ore de voluntariat în trei ONG-uri și câteva internship-uri la vreo cinci firme. Să fiu experimentat pentru când voi intra în câmpul muncii, evident după terminarea celor 4 facultăți notate de mama.

Din fericire, cele de mai sus nu s-au întâmplat niciodată.

Părinții mei, cu bune și rele, nu și-au vărsat niciodată frustrările pe mine și n-am devenit trofeul lor. Au înțeles că nu prin mine trebuie să-și clădească respectul de sine. Și chiar dacă n-au înțeles asta, nu-i treaba copilului să repare frustrările părintelui.

Cu toate astea, povestioara de mai sus este o compilație de întâmplări reale, existând în viața mea astfel de oameni. De exemplu, în școala generală T. Bogdan, un vlăjgan creț și inteligent, făcea atacuri de panică în fața unui 9. La 8 plângea cu muci și sughițuri. Cică-l băteau acasă și era o presiune uriașă pe el.

Lumea asta-i plină de părinți distruși (probabil de părinții lor și tot așa…) care-și torturează copiii. Ce, tu nu știi o familie de coate goale care se așteaptă să-i scoată odraslele din mizeria morală, financiară și intelectuală?

Oameni precum femeia din Târgu Jiu care și-a băgat copilul în spital pentru că nu-i olimpic la cinci materii.

Hehe, cineva o să-și urască mama la maturitate…

Tu, câte palme ai primit de la părinți pentru un 9?

 

 

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *