Tradiții care nu vor mai exista

În ultima perioadă m-am perindat pe la diverse evenimente și discutând și observând am ajuns la câteva concluzii/predicții despre tradiții și obiceiuri. Te invit să completezi dacă simți că mi-a scăpat ceva.

Dar înainte să intru în cele 4 capitole (așa cum le-am împărțit) vreau să-ți spun că-mi bazez cele de mai jos pe ce văd în urbanul de azi. Iau în considerare și un viitor rural urbanizat ca mentalitate (mai ales dacă orășenii se vor muta cu munca „la țară” pentru aer curat și green-office), iar tradiționalul de azi o să fie un vechi reinterpretat. Și spoit. Ca atunci când m-am dus la Răvășitul Oilor și „ciobanul” a coborât din Hummer, s-a îmbrăcat în straiele populare din portbagaj și a început să vorbească cumpărătorilor de pastramă și bulz folosind, forțat și exagerat, o ploaie de regionalisme și un accent puternic. Schimbase fondul sonor de pe Radio Zu pe ceva muzică populară.

  Nunta

Recentele nunți pe la care am fost (și de care am auzit) s-au lipsit de câteva tradiții „ancestrale”.

Nu s-a mai furat mireasa. Deloc. N-au furat-o nici cavalerii de onoare, nici gașca de domnișoare, nici talibanii cu limuzină, nimic. Nici măcar o mireasă n-a mai ajuns în club sau pe stadion, așteptând să fie răscumpărată cu o ladă de bere și câteva sticle de uischi bun.

Cred că trăim zenitul acestei practici (cel puțin în gândirea orășenească).

De asemenea, de ani de zile nu mai văd să se scoată jarteaua cu dinții în timpul nunții. Pentru cine nu știe, exista un moment în timpul petrecerii când ginerică era invitat în mijlocul petrecerii și trebuia să bage capul sub rochia soției ca să-i scoată jartiera cu dinții. Era o manifestare cvasi-erotică și talentul lui oral demonstra mulțimii ceva virtute sexuală. Era o manifestare care stârnea râsete și admirație în același timp.

În copilărie am prins și câteva nunți la care s-a jucat Perinița. Nu știu cum e în alte zone, dar în Muntenia erau aleși doi copii mici (unul din partea mirilor – frați, nepoți, verișori și un copil de sex opus din altă familie) și erau puși să danseze cu o batistuță, semnificația fiind că dacă se plac/se pupă e semn că se va juca și la nunta lor.

Au dispărut și dansurile. În funcție de regiune mireasa avea câte un dans (de făcut sau văzut): cocoșul, oglinda, bradul… Ritualul ăsta se desfășura (de cele mai multe ori) când se îmbrăca mireasa, înainte să plece spre biserică. Acum am înțeles că momentul îmbrăcării e un fel de mini-party cu fetele, Prosecco, hăhăială, „ce proastă ești, te-ai îmbătat!”.

Mirele nu se mai lasă bărbierit de naș, prieteni sau tată (nici cu toporul, nici cu altceva) înainte de nuntă. Asta pentru că ginerică a avut programare la barber-shop și l-a făcut gigea hair-frizerul preferat. Așa că cercul intim de bărbați își dau întâlnire la ginerică acasă, se uită la el când se îmbracă, beau un păhărel și „ți-ai pus cătușe, hăhă!”-uri. La momentul ăsta nu mai vin lăutari, ci se pune muzică din playlistul de Spotify/Youtube.

  Înmormântare

Și înmormântările s-au schimbat.

Jelirea a dispărut aproape în totalitate. Bocitoarele își trăiesc cam ultimele colaborări. Sugerez o reconversie în zona office, să jelească când se blochează calculatoarele și la ședințele în care se discută despre cum nu s-au atins KPI-urile trimestriale.

Pomana este un alt subiect interesant. Pe vechi se dădea pomană în vecini, în comunitate și preponderent săracilor. Acum nu ne cunoaștem vecinii, comunitatea e un concept abstract și sărac nu mai e nimeni. Așa că sunt două soluții:

• Se dă pomană cerșetorilor de pe lângă biserici (asta pentru cine respectă și ritualul de a merge la biserică pentru sfințirea bucatelor);
• Se dă pomană în interiorul cercului de apropiați – rude, prieteni.

S-a schimbat și meniul de pomană. Colivă nu prea se face (oricum o găsești sub formă de desert la Mega). Așa că se fac adaptări pe principiul „ce îi plăcea pomenitului?”. Așa că poți să te trezești cu o bere (în loc de pahar de vin) și vreo prăjitură fancy la care bălea răposatul.

Foarte rar am mai văzut, în oraș, marșuri funerare, alea cu plimbatul coșciugului pe stradă până la cimitir. În claxoane și clinchet de monede aruncate la intersecții. (Parcă era și o lege nouă despre obiceiul ăsta, nu?)

Personal, dar n-am auzit asta și-n alte grupuri, sunt adeptul incinerării și mi-am pregătit emoțional rudele. Nu voi semna prezențe prin cimitire pentru mai mult de ziua înmormântării. Nu sunt adeptul vizitelor la cimitir, curățat de morminte, vorbit cu cruci, aprins candele, rupt buruieni… Ai ceva de vorbit cu defunctul? O faci oriunde ești, nu-i nevoie să-ți dai coate cu crucile altora ca-n club.

  Botez

N-am prea auzit să se mai taie moțuri. Nici n-am auzit să se mai rupă turte. Înainte era și o tradiție cu spălatul copilului într-un lighean în care se puneau și bani. De pe Instagram remarc faptul că acum se fac party-uri post-botez și se păstrează faza cu tava: pui obiecte pe o tavă ca să vezi ce ajunge copilul. Când eram mic nu erau prea multe opțiuni: chei de mașină (ajunge șofer), pix/creion (scriitor), foarfecă (frizer), sticlă („o să-i placă petrecerile” – nimeni nu spunea „bețiv”), bani (bogat).

  Adaptări

Poate suna imposibil acum, dar cred că în mai puțin de 50-60 de ani o să internalizăm Halloween-ul. Probabil o să-l românizăm sub numele de Helăuin și peste 150-200 de ani o să se vorbească despre el ca fiind „o veche sărbătoare românească despre spiritele morților și costume din mall”.

Oricum, în unele comunități închise după bariere păzite și cu Residence în coadă a început să se practice colindatul după dulciuri de Helăuin. Mai greu să se plimbe copiii pe la pensionarii din Militari și să ceară dulciuri pe 31 octombrie îmbrăcați în Tzanca Uraganu și Inna.

De asemenea, anul ăsta mi-a confirmat faptul că se pun bazele unui „Crăciun de vară”. Mai multe magazine au făcut oferte și promoții pentru „Crăciunul de vară”. Moș Crăciun la plajă. În vreo 150-200 de ani trebuie să apară și o interpretare biblică pentru asta. Și apoi o să fie o tradiție „milenară”.

Mi-a scăpat ceva?