Până de curând ne plângeam de faptul că sunt prea multe sucursale de bănci prin orașe. Apoi au apărut șaormerii. Apoi farmacii. Covrigării. SH-uri. Case de amanet. Acum e rândul caselor de pariuri sportive.
Ați luat vreodată la pas vreun bulevard mărginaș din București (cu toate că nu văd să fie capitala o excepție)?
Câte case de pariuri ați văzut? Vă spun eu o cifră exactă: căcălău. Mega Image nu visează să deschidă în lume atâtea magazine câte case de pariuri sunt într-un oraș mare. Dacă ești ahtiat după jocuri de noroc șansele să-ți pierzi banii și mințile sunt uriașe. Practic la orice pas cineva te ademenești să-ți încerci norocul pe un câine, un cal sau 11 gloabe și-o bășică. Oooo, ușor! Nu-mi săriți în cap cu „George, dacă n-ai jucat niciodată nu știi despre ce-i vorba”. Ba din contră, am jucat la pariuri spotive și știu ce înseamnă. E un microb infect, o formă mintală de HIV. Dacă ai și cartofori în familie cică-i genetică „nevoia” de a pierde bani la jocuri de noroc.
Cum spuneam, prin clasa a XI-a am experimentat vreo 4-5 luni PariLoto.
Îmi convenea că puteam să pariez 1 leu. Nu voiam mai mult. Pariam săptămânal 1 leu pe niște meciuri. Am câștigat de trei ori. De două ori 80 de lei și o singură dată 150 de lei. Și atât. Mi-am scos banii investiți și m-am oprit. De ce m-am oprit? Se-ntâmpla în perioada când echipa favorită de fotbal era eliminată spectaculos dintr-o semifinală de Cupa UEFA și plângeam ca un copil. Până și tata, un suporter mult mai înfocat, mi-a spus că „exagerez”. Apoi m-am liniștit. De tot. Mi-am dat seama că pasiunea asta te omoară cu nervii și nu-ți aduce nici măcar un beneficiu.
Practic starea mea psihică depindea de cheful și forma fizică a lui Rădoi, Paraschiv sau Ogăraru. Cât de greșit sună asta, nu? Am început să-mi dau seama de absurdul situației când vedeam colegi de clasă DISTRUȘI de faptul că echipa favorită ratase o calificare. În timp am mai întâlnit situația asta la locurile de muncă unde vedeam fețe lungi și plânse pentru un meci pierdut de X-uleștii. Tati, tu ai ce pune pe masă acasă? Ți-ai verificat plombele? Stai bine cu rinichii? Altă grijă n-ai?
Dar deja astea-s alte discuții. Important e că pot înțelege că a juca la pariuri e o boală. Serios.
E o boală. Așa cum îți pierzi viața și familia la ruletă poți s-o pierzi și-n fața unui tabel cu meciuri din Liga I. E același rahat, doar că-n ultima situație venitul tău depinde de mai mulți oameni. Și tocmai asta nu-nțeleg eu de ce nu-nțeleg pariorii: situația este atât de încețoșată-n fotbal (ăsta-i sportul vizat de cele mai multe pariuri) încât cum să nu-ți vină s-o lași baltă. Liga I pute a blaturi.
Doar avem aproape jumătate dintre oamenii importanți ai fotbalului românesc în pușcărie. Știm că se fac blaturi și-n străinătate. Știm că se fac blaturi la nivel înalt: FIFA, UEFA, etc. De câte dovezi ai nevoie să-nțelegi că nici măcar nu mai e hazard: Barcelona poate mânca bătaie oricând de la o echipă de mâna a III-a, cu 0 la 5, contra unui câștig undeva pe planetă egal cu salariul lui Messi. Sună incredibil, dar s-au întâmplat atâtea încât e deja credibil.
Personal urăsc jocurile de noroc. Pariurile sportive nu-mi par de încredere. Loteria Română? Un veșnic Bingo murdar și soios, șlefuit de trecerea anilor. Păcănele? Par genul de oameni care n-au încredere să facă plăți cu cardul, de frică să nu-i fure „tehnologia”, dar se dau pe mâna unor aparate programate. Ruletă? O nebunie. Singurul căruia-i mai acord un gram de credit este Pokerul. Dar asta de dragul unor seri lungi de sâmbătă, din an în paște, când mai mult contează conversația decât chips-urile pasate de la unul la altul.
Mozzart Bet? Cine a venit cu numele ăsta? Sau e adevărat că lui Mozzart îi venea inspirația doar când îi intra speciala.
