Atenție, urmează un articol lung, demotivațional și profund anti-românesc (ori altă țară de care te-ai atașat emoțional, în general din considerente biologice).
De ceva ani trăiesc niște vacanțe foarte ciudate. Simt că nu mai plec din țară pentru a mă reculege și a-mi reface forțele (de parcă străinătatea e o benzinărie), ci parcă merg într-o cercetare de piață. Pe lângă muzee „vizitez” și stilul de viață. Sunt la fel de interesat de peisaje cum sunt de cum trăiesc ceilalți.
Apoi revin în România și închei studiul comparativ.
Știți de ce sunt unii (străinii) mai fericiți? Pentru că au lucrurile de bază puse la punct. Viața e grea peste tot, dar când ai baza cât de cât stabilă nu-ți mai este atât de silă de tot. Și frumusețea stă în lucrurile mici a căror lipsă o resimți de când aterizezi acasă. E așa frumos să vezi spații verzi îngrijite. Să nu vezi pungi de gunoaie lăsate aiurea pe stradă. Trotuare care n-au nimic pe ele (nici mașini, nici motociclete). Să nu fie gumă de mestecat lipită în autobuz. Să nu se claxoneze excesiv. Să nu vezi garduri de n-jpe mii de feluri la case construite după mintea și „creativitatea” fiecăruia.
Pare atât de insignifiant… Dar nu e.
Te bucură o țară/un oraș armonios și liniștit.
Și alții au probleme, nesimțiții lor, cocalari, dar nu-s așa mulți și boși ca la noi (și-n alte țări sărace, „dezvoltate” doar prin prisma telefoanelor utilizate de băștinași).
Dragostea necondiționată de țară mi se pare epuizantă. Eu văd relația cu o țară precum una cu o femeie (sau bărbat în funcție de sexul cititorului). Și-s destul de sigur că pentru unii români dragostea de România e o relație toxică. Știu, „România e frumoasă, are peisaje” (de parcă celelalte țări există în vid), dar să-ți clădești dragostea de țară pe astfel de motive e ca și cum ai spune „mă bate, dar e blond și are ochii verzi”.
Cred că am avea o viață cu mult mai bună dacă ne-am raporta la țară ca la un partener. E clar că vechea abordare (de mamă) nu funcționează, de cele mai multe ori mama patrie fiind abuzatoare, schizoidă și incestuoasă. Ca partener vezi lucrurile altfel.
În primul rând nu mai ești condiționat să-ți iubești țara „ca pe mamă” (dragostea de mamă e absolută și irefutabilă, transformându-te într-o victimă obedientă). Și cum știi ce vrei de la un partener de viață (sper!) e normal să știi ce să prezinti de la o țară. Dacă nu înțelege de vorba bună cauți o alta mai potrivită pentru gusturile tale.
Cum nu poți schimba un om n-o să poți schimba nici țara, oricâte gunoaie îi strângi din păduri și justiție faci pe Facebook.
Unii vor să țină cu dinții de astfel de relații. Probabil știți și voi din relații personale cum e să trageți de o căruță în pană. Alții, complet nebuni, găsesc o rezolvare a problemelor prin a face copii. Ce, nu știți cupluri care au hotărât că salvarea relației e un copil? Cum a mers? Exact.
Nu mă dau în vânt după cei care suferă de complexul salvatorului și vor constant să scoată România din mâl. Ăia care se jură că ei pot repara țara și simțind că nu pot singuri o aruncă p-aia cu „dacă am face toți așa…”. Circul politic de astăzi (PSD, USR, PNL, PLUS, MINUS ș.a.m.d.) demonstrează că luminița de la capătul tunelului e ori stinsă, ori o locomotivă care vine în viteză spre noi. Faptul că bula anti-PSD scuză derapajele USR-ului îmi consolidează părerile.
Nu-s de acord nici cu pasarea responsabilității pe populație, discursuri cvasi-motivaționale precum „în loc să ne plângem de țară, mai bine ne-am plânge de noi”. De parcă am ales să fim așa cum suntem, nicidecum rezultatul unui context (educațional de cele mai multe ori).
Mă depășește dorința multora de a se sacrifica pentru „mai bine”.
Pare un martiriu total aiurea. Am mai zis asta și despre cei care fac slacktivism în Piața Victoriei. Dacă ar vedea cât „PSD” există în apropiații lor care scandează anti-PSD și-ar da seama că toată #rezistența e degeaba, falsă și ipocrită (pe alocuri).
Apreciez părinții care-și încurajează copiii să plece la mai bine (și din țară dacă asta înseamnă „mai bine”). Să vrei binele cuiva, cu prețul rupturii, e un gest suprem de iubire. Ăștia care-și țin odraslele în țară (cu lanțuri emoționale) pentru că vor un sprijin la bătrânețe sunt precum niște lipitori. Și copiii care rămân împotriva dorinței lăuntrice sunt precum ăia care-și îngrijesc părinții blestemându-i.
În mare totul e un rahat poleit de care ținem cu dinții. Un trotuar frumos pe care zburdă gunoaie? Un rahat poleit. Un bloc vopsit frumos de la geamul căruia zboară chiștoace? Un rahat poleit. Un parc frumos plin de spărgători de semințe? Un rahat poleit. O plantare de copaci într-o țară care nu e capabilă să-și protejeze pădurile pentru că vrea mobilă și chiftele? Un rahat poleit. O antivaccinistă „combătută” cu glume online? Un rahat poleit. Politicieni loviți cu poante? Un rahat poleit. Lista poate continua.
Bine, unii e posibil să nu plece la mai bine de frică să nu se sinucidă din prea puțină provocare. Viața trebuie să fie incitantă altfel ce rost mai are.
