Primul triatlon din viața mea

N-am apucat să vă povestesc, fiind în vacanță, dar acum aproape două săptămâni am participat la primul triatlon din viața mea. Fără Asfalt, pentru cunoscători.

Domnule, ce experiență! Fabulos.

O adevărată peripeție, atât participarea, cât și pregătirea.

Pentru început, să nu credeți că-s vreun sedentar. Posed două biciclete (dacă intru în Parlament asta o să vedeți și în declarația mea de avere), un MTB și-o cursieră, ambele pentru debutanți. Le utilizez aproape zilnic. De asemenea, pe parcursul vieții am tras de câteva ori de fiare, dorind să fac masă musculară cât să pot căra un pepene de 5 kg. A, dacă vă întrebați de unde fizicul ăsta de luptător de K1 pe mine e de la cei 7 ani de cha-cha, vals vienez și samba.

În ultimii ani am mai participat și la câteva competiții Prima Evadare, dar cei 55 de km de pedalat (fie ei și prin nămolul ăla îngrozitor din Băneasa) nu se compară cu un triatlon.

Prin primăvară mi-am anunțat intenția de a participa la (așa cum mi-au auzit urechile), cel mai ușor triatlon din România: 1 km de înot, 32 km de pedalat, 6 km de alergat. Locație: 2 Mai. Satul ăla unde se cazează toți vamaioții care nu mai găsesc loc în Vama Veche.

Antrenament:

  • Pedalat zilnic la muncă. Antrenat plămâni cu gaze de eșapament și înjurături. Rezistență crescută la oglinzi și „fraiere, te calc!”. Câteva ture București-Ploiești-București și prin apropiere de Târgoviște;
  • Alergat de 3-4 ori pe săptămână prin parc, între 7 și 10 km pe zi. Genunchi surprinși de faptul că alerg, activitate pe care n-am mai făcut-o din liceu de când mă alerga un coleg pe care-l luam la mișto pentru că nu știa să arate România pe hartă. Eu făceam gambe, el tot prin Pacific se uita după Carpați;
  • Înot, 0 (zero)! N-am mai pus branhia într-un bazin de vreo 9 luni. Dar în perioada asta m-am spălat și am dat câteva ture de cadă. Pentru concurs am închiriat un costum de neopren de la Sportatlon pentru că am auzit că-i apa rece și nu voiam să-mi fie frig, să fac sfârculețe, să mi se-nțepenească pieptul în nisipul de pe fundul mării și să nu mai pot înota.

Când am ajuns în 2 Mai, vineri seară, aveam deja pană la bicicletă. O extorsiune a unui degajament mi-a găurit roata pe suportul de mașină. Și nu apucasem să-mi cumpăr camere de rezervă pentru o roată de 29”. Au urmat câteva ore dramatice. Zeci de telefoane. Milogeală. Nimeni n-avea o cameră în plus. În Mangalia era totul închis (mulțumesc prietenilor de pe Facebook care au încercat să mă ajute) și în Constanța aveam o singură opțiune: să merg la 1 noaptea, cu 7 ore înainte de concurs, să cumpăr o cameră de la un tip care știa un tip printr-un tip care…

Până la urmă un membru din staff-ul evenimentului a auzit că un sărac caută cu disperare o cameră și-a făcut o donație valoroasă cât Catedrala Neamului. Sănătate și fericire pentru el și întreaga familie, de acum și pentru încă 10 generații.

În dimineața concursului m-am trezit odihnit și gata de treabă. M-am prezentat la linia de start, mi-am pus neoprenul pe mine (se îmbracă greu. E precum un prezervativ, doar că pentru 90% din corp), și am intrat în apă.

Proba de înot a fost cam așa:

Am reușit să termin partea asta în 27,15 minute.

Am ieșit din apă, am aruncat neoprenul de pe mine (a se înțelege că l-am dat jos grijuliu și fără să-l deteriorez), mi-am pus SPD-urile în picioare și m-am urcat pe MTB (mulțumesc Dani pentru bicicletă). Aici treaba  a mers șnur cu o singură oprire la un check-point. Timp: o oră și 39 de minute.

Când am ajuns la ultimul punct de schimb am aruncat bicicleta (a se înțelege că am pus-o grijuliu și atent în rastel), mi-am luat pantofii de alergat și am fugit. Impropriu spus. După 500 de metri de alergat pe plajă am început să mă descompun. Am cerut apă unui cuplu care făcea plajă. Mi-au oferit și bere. Ce oameni sufletiști. După vreun kilometru m-am împrietenit cu o doamnă și am început să alerg în ritmul ei (ea avea unul). Ne-au depășit copiii ei de 10-12 ani și într-un final am terminat cursa. Timp alergat: 40 de minute.

La linia de sosire am mâncat banane și stafide precum un copil din Somalia.

Concluzia?

Pentru 2018 mă pregătesc mai mult și mai bine. Vreau să scot un timp mai bun la toate probele. Și până atunci să particip și la alte triatloane.

Și sper să participați și voi. E o experiență extraordinară. Și când ajungi la finiș te simți extraordinar de puternic. Și de flămând.

Până atunci, spor la antrenament.

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *