Ne face pe noi o ceartă?

Influență: mandarine

Am un handicap emoțional. Gata, e de mult timp acolo și dacă-l neg e ridicol. Nu pot să spun că el nu există cum nu pot spune că-n București e curat, ori colorat. Nu știu câți treceți prin asta, dar eu NU știu să mă cert. Și când spun asta nu înseamnă că-s genul coleric, omul care se aprinde instant și aruncă, lovește, înjură. Ba dimpotrivă, sunt în tabăra aia (minoritară?) în care-mi fixez privirea într-un punct și parcă te aștepți la cel mai psihopat gest cu putință doar pentru că nu-s în stare să urlu, să zbier, să zic un banal „las-o-n morții ei de treabă!”.

Nu știu de unde nebunia asta și bariera asta, dar nu-mi vine să mă cert niciodată. Cu prieteni, prietenă, familie, nu-mi pare productiv. La fel și cu un străin, dar cu ătât mai puțin cu ăia. N-o asociez cu lașitatea, ori cu fuga, chiar de ar putea părea așa, ci mai mult cu… resemnarea.

Cearta nu-i un schimb de păreri ci-mi pare mai mult o împroșcare. Nu-mi spune „lasă că dacă te cerți te destresezi și o să ajungi la un consens” pentru că am auzit de prea multe ori „lucruri spuse la nervi”. Se-ntâmplă și asta la nervi, că-ți fug gândurile, spui măscări, frustrări negândite, dai frâu liber filmelor proaste și văd rostul eliberării, dar dacă ne-am da frâu liber constant n-am putea sta într-o societate compactă. Cred că-i o cenzură în sensul de „mai rumegă puțin ce ai de zis”. Dar gata, să nu mai caut scuze lacunei mele și s-o combat. Cum? Habar n-am.

E momentul ăla jenant când te cerți și-i spui „ce vrei să zic?”. Asta nu-i o ironie. Pur și simplu nu știu pe ce plan trebuie dusă cearta. Vă spun sincer, e o retardare. Sunt perfect lucid de opacitatea asta. Și mi se spune că nu-i ok. Deci nu e, că se știe din totdeauna: când trei îți spun că nu știi să te cerți mergi de te culcă. Nu?

Astea cu lovitul pereților, pernelor, urlatu-n pungi nu prea funcționează. Cred că uneori ajută condusul, dar și acolo caut liniștea, altfel aș face trei infarcte între două semafoare. Ajută scrisul, muzica, stand up-ul, dar nici acolo nu țipi, nu te exteriorizezi „vulcanic” decât în foarte puține cazuri.

E fascinant. Din prima secundă când sunt privit insistent, certat, pus la colț, și mi se cere participare la acest act parcă-mi coboară o pâclă în creier și-mi fuge automat gândul la pietonii de vis-a-vis, micul dejun, libelule. Schizofrenie emoțională.

Apoi îmi revin, îmi spun „ce mă, ne face pe noi o ceartă” și-mi cântă Slackers în cap. Și-am mai trecut calm peste o ceartă.

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

One Comment

  1. Cum am ajuns pe pagina asta? Si de ce rezonez atat de mult cu acest articol? Straniu.
    +10 interneti pentru intrebarea „si ce vrei sa zic?”
    Nu esti singur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *