Ghid pentru victime: unde să nu te duci când suferi

Recent, după cazul doamnei bătute de soț, au apărut multe discuții privind expunerea unor astfel de cazuri. Că „e bine că s-a dus la TV”, „e rău că s-a dus la Kanal D” și alte păreri.

Așa că mi-am pus cinismul și raționalul la treabă pentru un scurt ghid de victimologie.

Nu-l luați în nume de rău c-o spun plin de compasiune.

Să ne imaginăm că ai fost violată, bătută, te-a călcat șeful pe cap, ori ți-a secționat iubita testiculele cu forfecuța pentru cuticule. Nu știu, alege tu ceva din meniul „nu-mi doresc asta niciodată!”.

Oficial ești în rolul de victimă. Ce faci?
Primul pas? Apelezi la justiție. Înainte să-ți faci selfie bătută, ori să tweeterești mono-testicular, suni la 112, chemi Poliția, Salvarea, după caz.
După ce l-ai reclamat pe agresor o să te trezești cu foarte mult timp liber într-o stare de imponderabilitate. Ce faci? Ai putea parcurge drumul instanței, daune, avocați, nebunii. E anevoios, dar ajută.
Între timp o voce interioară o să-ți spună că povestea ta merită împărtășită pe internet. Iese altruismul din tine și-ți spune „zi și la alții ca să nu pățească la fel!”. Foarte bine. S-a demonstrat științific faptul că oamenii se schimbă dacă citesc postări triste pe Facebook…

Tu ți-ai făcut treaba. Ai anunțat lumea că ai suferit.

De aici începe treaba cu adevărat complicată. Povestea ta va prinde avânt și va ajunge un bulgăre uriaș. Se va viraliza dincolo de ce ți-ai imaginat.
Acum nu doar că ești victimă, dar ești și vedetă. Statut dificil. Din punctul ăsta apar păreriștii, influencerii, te trezești blamat/ă, unii spun că „e vina ta”. E greu.
Povestea ta e atât de populară încât te caută multă lume. Mari oameni de televiziune vor o bucățică din tine. Că „oamenii trebuie să audă povestea ta, să nu mai pățească și alții, ești un exemplu, ne pare rău” și alte gogoși umflate cu dulceață de rating.

Eliminând din start ipoteza că ești un/o attention-whore în rol de victimă și-ți place teribil să te dai în stambă, îți pui durerea-n bocceluță, te ștergi sincer/ă de lacrimile provocate de emoția invitației și intri în studioul marii televiziuni.
Te-ai gândit c-o să fie bine. C-o să se dezbată serios problema ta, în contextul peisajului general: violența conjugală, abuzul, d-astea. Când colo, ești ținut într-o serie de corzi emoționale și ți se pompează constant întrebări intime. Când, cum, de ce, cu cine… oricum, mai mult decât poți să duci în momentele alea.
Și nici nu-i cadrul. D-aia există terapie, popă, vrăjitoare. Acolo spui chestii intime, cu excepția ultimelor două categorii unde nu-ți recomand să mergi. La TV nu-i tocmai recomandat, mai ales când target-ul unui anumit post, unei anumite emisiuni, e sub nivelul de la care-ți curge salivă din gură.

Dar tu te-ai dus, cu toată încrederea că faci un lucru bun.

Problema e că-n spatele fețelor pioase pe care le au interlocutorii tăi se derulează facturi. Munți de bani. Faci rating, sau nu? Că dacă povestea ta atrage o să mai apari și în altă emisiune, eventual în același timp cu agresorul. Dacă nu placi la lume… pa și pusi. Rămâi cu durerea ta, povestea intră în arhive. Poate următoarea victimă e mai interesantă.
Concluzia? Nu te duce la proverbialul Radio Șanț să-și verși năduful cu speranța vreunei rezolvări. Pe canapeaua pe care au stat toți slinoșii țării, toate centuristele ajunse asistente TV, nu-i loc pentru un subiect atât de serios precum „violența-n familie”.
O știre serioasă de 60 de secunde, pe un post decent și cu o audiență capabilă, îți aduce cu mult mai multe beneficii ție și cauzei tale în comparație cu o apariție lungă la… să zicem… Wow Biz de la Kanal D.

Și dacă-n momentele alea tu ești mult prea doborât/ă, fizic și emoțional, e bine să ai un apropiat care să te tragă de mânecă și să-ți spună că „mai bine lasă, o să facă un circ din viața ta, o telenovelă ieftină”.

Zic și eu.

 

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *