„Fă, mută-ți handicapatul mai repede!”

Așteptam să se facă semaforul verde să traversez. Trafic, agitație, coadă de mașini. Ca-n fiecare zi. De partea cealaltă a străzi, așteptând la același semafor, o doamnă cu un copil de 8-9-10 ani.

Puștiul se uita aiurea pe cer, se juca ciudat cu mâinile și nu părea atent la ce se întâmplă în jurul lui. Își ținea ghiozdanul strâns la piept și-și flendura degetele. Mama avea o mână protectivă pe umărul lui. Să nu care cumva…

Se pune verde și începem să traversăm.

Suntem în fața unei curse contra-cronometru, fiind vorba de un semafor pentru pietoni cu sistem revoluționar „fugi sau mori!”. În nici trei secunde era din nou roșu. Mulți erau încă în plin proces de traversare. Printre care și mama cu puștiul.

Se pune verde la mașini și ultimul șofer până la bordură începe să claxoneze, exact când în fața mașinii sale era puștiul cu mama. Copilul se sperie și scapă ghiozdanul pe jos. Nu se apleacă să-l ridice, ci-și pune mâinile la urechi și se uită spre cer.

Mama se apleacă, încurcată de geantă și plase, și ridică de pe jos ghiozdanul. Se pierd secunde prețioase din întrecerea în care era ancorat șoferul. Din spate se aud claxoane nervoase. Sunt deja 3-4 secunde de când șirul de caroserii nu s-a mișcat și pare că unii dintre șoferi fac spume la gura sufletului. Așteptarea naște convulsii spirituale.

Șoferul primei mașini nu mai rezistă în fața acestui fâstâcism de care mama copilului dă dovadă, încercând să ridice ghiozdanul de pe jos și trăgând de puști pe trotuar. Scoate capul pe geam și urlă cât îl țin plămânii: „Fă, mută-ți handicapatul mai repede!”.

Femeie își trage copilul pe trotuar și-n următoarea fracțiune de secundă trec pe lângă ea mai mulți șoferi care claxonează.

Ea n-are nici măcar o reacție. Ce să facă? Să-njure văzduhul? Să alerge până la următorul semafor (30-50 de metri) și să-i bată obrazul șoferului?

Să scoată repede telefonul și să noteze numărul mașinii, să facă o postare emoționantă pe Facebook și apoi să ne mobilizăm să-l găsim pe nesimțit, ca-n final acesta să ne spună că se grăbea la mama lui bolnavă de blenoragie-n plăci?

Probabil că era obișnuită să-i spună lumea că are un „handicapat” în casă.

Totuși, trăim într-o lume în care au înțeles cu toții boala, chimia, genetica. Toți sănătoșii se adună în grupuri, își acceptă viciile și se bat laudativ pe spate că-s în stare să folosească un smartphone și să poarte o conversație cursive despre fotbal și vedetele din țară. Oameni normali.

Restul? Niște handicapați. „Păi n-a făcut bine Hitler că voia să-i omoare?”, ar spune ei dacă gura n-ar avea un minim de cenzură.

Adevărul e că ne încurcă toți handicapații ăștia. Traversează prea încet. Și după ce terminăm cu ăștia îi luăm și pe ăia cu platfus, bătături în talpă și cârcei. Vrei să trăiești? Fugi!

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *