Despre femei care încă nu s-au aruncat în fața trenului

Vă mai amintiți de sinucigașul de pe DN1 care acum câțiva ani a intrat cu mașina pe contrasens pentru a-și pune capăt zilelor? Și s-a dus pe lumea cealaltă împreună cu alți oameni?

Aaaa, da!”. Imediat după acel eveniment s-a aprins internetul și toată țara vorbea despre depresie și suicid. Cum se băteau unii cu pumnii-n piept c-o să facă și-o să dreagă, educație, informare, d-astea. S-a întâmplat ceva? Absolut nimic! Triștii-s tot triști, deprimații-s încurajați să treacă peste și sinucigașii-s cifre-n statistici.

Acum s-a aruncat în fața trenului o femeie.

Știrea era tristă dacă murea doar ea. Faptul că a ales să plece din existență alături de toți copiii (născuți și nenăscuți) a transformat evenimentul într-o tragedie fără de margini, o nebunie de neînțeles.
Specialiștii sunt prezenți, din nou, să pună țara la cale. Și când spun specialiști mă refer la toți: analiști, părerologi, influenceri, psihologi și pisălogi. Toată lumea știe de ce s-a sinucis femeia și toată lumea știe cum putem evita problemele astea.

Pare că toată atenția și energia lumii e canalizată pe un caz pierdut.

Tabloidele au grijă să manelizeze subiectul și să sape viața defunctei după senzațional.

Între timp, în drum spre casă, pedalez pe lângă alte zeci de persoane care s-ar arunca în fața trenului. Unii n-o fac de frică, dintr-un instinct puternic de supraviețuire, ori pentru că n-au ajuns încă în punctul ăla. Așteaptă picătura.

Așa e mereu. Acum nu mai vorbim de viol, violență casnică, copii bătuți pentru că n-avem o știre despre asta. Acum subiectul e suicidul. O să mai reziste maxim cinci (5!) zile pe agenda națională.

Sigur apare ceva nou, o dramă fresh.

În esență lumea-i tristă. Tristețea are multe forme. S-a tot vorbit despre faptul că femeia care s-a aruncat în fața trenului era săracă. Hehe, dragii moșului, câte persoane cu bani nu vor să moară? Câți oameni fără copiii nu vor să moară?
Mulți. Pentru mulți sinuciderea e o opțiune fezabilă.

Ce e de făcut? La nivel macro nu-mi dau seama. Într-o țară în care încă ne mai educăm copiii după o programă comunistoidă îmi e greu să cred că suntem gata să facem o schimbare masivă de azi pe mâine.
În platitudini precum „schimbarea vine cu fiecare” nu cred, pentru că n-avem mereu energie să schimbăm viața cuiva trist.

Da, ăsta-i adevărul.

Toată lumea se cramponează de faptul că sinucigașii au prieteni și rude, dar cum empatia se-nvață și noi suntem repetenți la capitolul ăsta, dacă nu vrei, n-ai chef, nu-ți pasă, nu știi, concluzia e că-l abandonezi pe depresiv cu problemele lui și te duci în problemele tale. Și statul e inapt.

Concluzia acestui text e tristă: o să mai moară oameni. Și-o să ne mai adunăm la o masa rotundă să dezbatem „de ce?”-ul. N-o să aflăm mare lucru și nu se vor schimba multe. Dar o să fie un exercițiu drăguț de democrație și auto-importanță.

Singurul lucru pe care-l putem face dacă vrem rezultate pe loc e să oprim toate trenurile din țară. Altfel e imposibil să ajutăm pe toată lumea. Cine știe… poate că-n acest moment o altă femeie, săracă, deprimată și bătută de bărbat, se uită pe mersultrenurilor.ro.

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *