Cu Boca la psihiatru

film

– Bună ziua.

– Bună ziua.

– Domnule Arsenie, vă rog luați loc.

– Să mă descalț de ramă?

– Cum vreți. Puteți să rămâneți încălțat. Cum vă e mai comod.

– Ok… trebuie să mă întind pe spate?

– Nu neapărat. Cum vă e mai confortabil. 

– O să rămân în cuiul ăsta atunci.

– Bun. Să înțeleg că sunteți pentru prima dată la un psihiatru.

– Da.

– Bun. Ați simțit că este nevoie de un psihiatru în viața dumneavoastră?

– Te rog, spune-mi Boca, așa-mi zice toată lumea. Da… am ajuns într-un punct în care vreau să găsesc niște răspunsuri la întrebări pentru care n-am găsit ajutor nicăieri.

– Ce întrebări?

– Prima și cea mai importantă e… de ce plâng? De ce oriunde mă aflu plâng? (îi scapă o lacrimă de mir pe care o tamponează cu o batistă de material țesută cu motive tradiționale)

– Vă rog, luați cutia asta de șervețele.

– Mulțumesc… (Arsenie își trage mucii de mir și încearcă să articuleze o altă frază)… că-s la mânăstire sau în casa vreunui om pe perete, plâng constant.

– Și cum vă face să vă simțiți toată această… descărcare?

– Mă simt… vulnerabil. Trist. Consumat.

– Care credeți că este cauza acestei tristeți?

– Pfff… asta-i problema că nu-mi vine nimic în minte. Adică-s fericit. Vin oameni la mormântul meu, se roagă, sunt cunoscut, lumea mă place, am fani pe Facebook. Comparativ cu alți sfinți părinți trecuți în neființă eu o duc bine. Sunt mai celebru decât PF Daniel, care vorba aia… e viu…

– Cum vă simțiți vis-a-vis de faptul că sunteți celebru, așa cum spuneți, și cu toate astea trist?

– Debusolat. Enervat. Nu înțeleg de ce nu mă pot bucura pe norul meu de tot ce am agonisit într-o viață…

– Hm… am înțeles. Cum considerați că ați încheiat viața din punct de vedere al carierei?

– Cred că împlinit. Adică am dat tot ce am avut mai bun. Deja pe final eram asaltat de oameni care mă vizitau. Regret puțin că n-am avut și turneu internațional, dar tot e bine că am încheiat pe val în România. Credeți că am nevoie de pastile?

– Încă nu. Să vedem care-i cauza problemei și să nu ne aruncăm într-o rezolvare cu ajutorul pastilelor.

– Sper. Am teamă de pastile. Am văzut oameni pe pastile și nu vreau să pic în legumificarea lor. Adică nu mă consider nici atât de bolnav cu psihicul.

– Cum vi se pare faptul că după moarte ați ajuns în postura asta? De tablou…

– Hm…e cam măgulitor așa. Bine, nu-mi convine că practic atârn de pereți. De multe ori am impresia că oamenii nu prea dau importanță că-s în cameră. Beau, înjură, se uită la Capatos chiar dacă-s acolo lângă ei. Și apoi apelează la mine când au nevoi. De care oricum eu știu, că doar sunt omniprezent în viața lor. Acum că mă gândesc… asta mă cam întristează. E prea mare presiunea pe mine. Să fac bine, să răspund la rugăciuni… nu pot tot. Sunt și eu un simplu om într-un simplu tablou. (îi mai curge o lacrimă)

– Am înțeles. Din păcate ora noastră s-a terminat, dar cu următoarea ocazie continuăm de aici. Vă rog să mă însoțiți în hol unde o să vă eliberez și o chitanță pentru ședința de azi.

– Chitanță? Pff… pentru cine lucram eu n-am văzut d-astea. Frumos. Mulțumesc mult. Mă simt puțin mai bine…

 

… Va continua…

 

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *