Ce am învățat până acum făcând stand up comedy (IX)

Acum vreo două săptămâni beam o bere cu un prieten comediant. Îmi spune „bă, ai văzut serialul <<I`m dying up here>>? E despre scena stand up din anii 1970, din SUA. E făcut după o carte. Ce vezi în serial e exact ce se întâmplă la noi acum”.

Am văzut primul episod, dar nu mi-a plăcut treaba cu numele fictive așa că am intrat pe Amazon și am comandat cartea. Timp de cinci zile n-am putut s-o las din mână și luam foarte personal fiecare capitol.

Cartea nu se compară cu serialul. E de mii de ori mai bună, mai intimă. O recomand tuturor celor interesați de dedesupturile stand up-ului.

Nu resimțeam atât de lăuntric „I`m dying up here” dacă nu scriam un text pentru blog cu două zile înainte, text programat pentru o postare viitoare (scriu foarte multe texte în avans). Postarea avea titlul de mai sus și ce citiți acum este o completare. Originalul îl veți lectura mai jos, fără modificări.

Postarea asta are două părți:
  1. După „I`m dying up here”
  2. Înainte de lectură

Dacă ești un simplu spectator de stand up, ori patron de local, textul ăsta nu-ți va spune prea multe. Nici cartea. Poate că pe ici-colo îți va părea o lamentare.

Citind cartea menționată mai sus mi-am dat seama că lumea stand up-ului e împărțită în sute de facțiuni: ăia nebuni după succes, ăia nebuni după bani, ăia nebuni, ăia avari, oamenii de bijniss și lista poate continua.

Da. România 2017 este SUA 1974 din punct de vedere al comediei. Trăim un aflux de comedianți, îngrămădiți în câteva cluburi, într-o veșnică luptă de a prinde minute pe scenă și (mai mult ca orice) expunere TV/Internet.

Unele aspecte sunt diferite, dar contează prea puțin că-n Los Angeles 74 o singură femeie decidea cine urcă pe scenele mari și că-n București 2017 sunt o mână de oameni cu putere decizională. Important e că-i un domeniu câinesc.

Dar astea-s aspecte pe care le-am subliniat mai bine-n partea a II-a a textului și pe care le puteți lectura în „I`m dying up here”. Mai important ca orice e că mi-am dat seama ce-mi lipsește pentru a ajunge un comediant mare și îmi văd cu alți ochi depresiile din perioadele când aveam mai multe show-uri ca acum.

Cartea asta a reușit să mă întristeze pentru că-n personajele anilor 70 am văzut prieteni comedianți: depresivi, vicioși, la limita nebuniei, victime de mania persecuției, visători care-și hrănesc bruma de succes cu show-uri reușite în spelunci de prin țară, oameni care n-ar ști să facă altceva și n-ar vrea.

Acum mă uit cu oarecare îngrijorare la unii comedianți și-mi spun „n-o să poată face asta toată viața. O să cadă-n depresie, ori se va salva prin altceva?”.

Citiți „I`m dying up here” și-o să regăsiți fiecare comediant care nu s-a lăsat după (zic eu) 2 ani sau primele open-mic-uri.

(și acum textul inițial)

S-au scurt aproape nouă luni de zile de când n-am mai învățat nimic din experiența de comediant. Între timp se-mplinesc aproape șase ani de când îmi spun frustrările pe scenă și-mi împachetez angoasele în glumițe pe care unii oameni le simt întipărite adânc, spun „așa e!” și râd pentru că, de fapt, râd de ei.

Unii.

Într-o discuție sinceră cu unul dintre cei mai buni prieteni, comediant și el, mi-am dat seama că în sfârșit am crescut. Nu ca valoare, nu ca număr de show-uri, nu la vizualizări pe Youtube/Facebook. Nu-s cel mai viral, nu-s cel mai celebru, nu-s cel mai amuzant.

Am crescut, am început să-nțeleg și mai bine industria de care m-am îndrăgostit orbește când l-am văzut pentru prima dată pe George Carlin.

Pe scurt: e vorba de bani. Că-i spui „faimă”, ea tot în bani se traduce. Și asta nu-i ceva rău. De ce să fie rău? De ce să fim ipocriți.

E un mix ciudat între plăcere și nevoie, dar deasupra tuturor acestor chestii stau banii. Comedia e un bizniss, e o afacere și trebuie tratată ca atare. Râsetele înseamnă fani, fanii înseamnă bani. Da, știu, „o faci de plăcere”.

Amestecul ăla de plăcere și durere, anxietate și teamă, entuziasm și emoție.

Senzația de durere fizică în momentul în care simți că patronul îți trage o țeapă, ori te anunță că se anulează show-ul când ești în tren de 10 ore în drum spre Baia Mare. Senzația de extaz când ajungi la hotel după ce „ai rupt” în Mediaș și-ți ridici singur statuie, dar apoi îți dai seama că până la viitorul tău show în aceeași localitate oamenii vor uita și ultima fărâmă de glumă și, de fapt, nu prea-ți pasă că ai rupt aici. Tu vrei să rupi altundeva…

Dar o faci, pentru că-ți place! Al dracu` drog…

După ăștia aproape șase îmi dau seama că ultima mea durere ține strict de furatul materialului. Încă nu-mi pot dresa mintea să treacă peste când aude o glumă furată de la un alt comediant român, ori  tradusă cu nesimțire din străinătate.

D-aia nu pot să mă abțin, încă, de la comentarii la adresa Mariei Popovici (ori Amy Schumer cum îi mai spun americanii). O să-mi treacă, dar totul datorită lehamitei. O să-mi treacă pentru că înțeleg și observ faptul că-i ținută în brațe de grei ai fenomenului de la care începătorii sug sfaturi cu religiozitate. Precum perimatul „să nu furi material”.

Probabil mi s-a pus pe Maria pentru că-i femeie. Nu știu, nu-mi pot da seama încă de ce mintea mea goriliană e atât de aprinsă. Dar stai, că și de Varză am spus cândva chestii și el nu e femeie. De asemenea, când Bordea a încheiat un set la iUmor, cu o glumă spusă acum în toate clădirile de birouri („o știi p-aia a lu` Bordea cu durerea-n p*lă?”), parcă am auzit un urlet mic din partea unui Toma. Poate că mi s-a părut.

E o chestie interesantă cu furtul de material pentru că și ăștia mari au făcut asta (și unii cred că înc-o mai fac, dar mult mai inteligent).

Vă mai amintiți când se formase o părere generală a publicului de la noi că românii traduc material? Acum vreo 9-10-11 ani? Asta pentru că era adevărat. Nume mari din stand up-ul românesc au tradus măcar 5 minute de la vreo celebritate de peste ocean. Nu toți. Dar mulți.

Pe atunci lumea nu știa, fenomenul nu avea atâția fani, totul s-a băgat sub preș. Și azi doar publicul educat ține cont de originalitate. Dacă te duci să faci un show pe o terasă obscură din Slatina poți da liniștit material și de la Izzard, Carlin și cine mai vrei tu. Poate se prind 2-3, dar restul vor râde și vor spune că ești tare.

Și dacă vă uitați peste câteva special-uri românești o să regăsiți mici poante de la străini. Străini cunoscuți. Coincidență de glume?

Devaghez.

Important e că după atâta timp îmi dau seama că se fură glume. Asta e. Csf, ncsf!

Și există acest circuit al naivilor în stand up. Se apucă de treabă, se duc la temple, se-ndoapă cu sfaturi, văd că unele dintre ele înseamnă 0 (zero) și de acolo se descurcă în funcție de capacitatea intelectuală și ambiție.

Altă fază:

Câți comedianți n-au auzit din gura ălor mari „facem un club și-o să urcați toți, pe rând! O să facem să fie bine pentru toată lumea”. Vrăjeală. Enclave. Bizniss. Nu-i loc pentru toată lumea. Punct! Și-n stand up se pupă-n fund  și se lingușește la fel de mult ca-n orice clădire din Pipera. (update: și așa cum am aflat din „I`m dying up here”, s-a pupat în fund mereu în stand up)

Sunt câteva exemple bune de comedianți din România care merg cu miloaga prin marile cluburi și cer minute în deschidere sau „vin și eu cu voi în turneu, vă rooooog!”. Cum nu poți scăpa de un cerșetor la semafor, nu poți nici de unul în branșă.

Altceva:

După iUmor câteva nume au explodat în stand up și au urcat fulminant, pe baza unei faime gonflate. Nu (neapărat) valoarea și calitatea materialului au contribuit la acest succes. Cum nu neapărat cele enumerate mai devreme sunt garantul unor show-uri pe bandă rulantă. E o combinație complet logică de „ai expunere” + „te cere lumea” = „îți pun show-uri până storc tot ce pot din tine”. Apoi te descurci, ține de tine.

Sunt alți zeci de comedianți buni (poate mai buni) care n-au vrut așa expunere și plutesc în derivă pentru că „promoterii” promovează ce aduce bani. Aș putea să număr pe degetele la o mână cele câteva excepții. E ca-n gluma lui Radu Isac despre valori.

Poate că ce am scris pare haotic. Sunt șanse.

Poate că par frustrat. Sunt șanse, dar sunt și motive…

Poate că greșesc. Sunt șanse.

Dar știu sigur că-n industria asta se fac promisiuni cu repetiție, se fac bani cu roaba și, ca-n orice altă religie, se minte frumos.

P.S. – ipocrizia supremă a fenomenului stand up din România e că mulți ani s-a râs de maneliști. Că-s inculți, că fură statul cu banii făcuți la nunți etc. Când ai primit ultima dată bilet, fizic, ștampilat, la stand up? La câte show-uri? Ok, poate nu s-au spălat bani de nivelul lui Salam, dar de un „Adi de la Vâlcea” tot a ieșit. Ha!

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *