Ce am învățat până acum făcând stand up comedy (cap. VIII)

Pentru cine nu cunoaște domeniul acesta de activitate, ar putea să vă pară șocant, dar nu toți comedianții se înțeleg între ei. Mulți se urăsc și-și doresc săli goale și glume răsuflate. Așa-i peste tot, nu-i vreo minune.

Acum ceva timp, trebuie să-mi fac mea culpa, eram mai înverșunat de felul meu. Adică puneam foarte mult la suflet dacă vreun coleg de breaslă făcea domeniul de râs (ironic, nu?). Simțeam eu că-mi strică meseria, că distruge feng shui-ul dintre mine și public. Baliverne d-astea de om visător. Și toate aceste simțăminte le-am avut până de curând. Să tot fie vreo 6-8 luni. Între timp, cu ajutorul celui de sus, Monstrul Spaghetă Zburătoare, am ajuns să mă relaxez. Evident că la asta a ajutat în proporție de 99,9(9)% femeia. Că dacă nu mă lua ea, ca pe proști, să-mi explice faptul că nu merită efortul, că mă consum total aiurea, și astăzi mă boscorodeam pe Facebook cu câte unul sau altul.

Am zis că am deja 27 de ani și trebuie să las în urmă faptul că unii comedianți fură glume, sau fac stand up comedy cover, că unii dau țepe la bani, că alții sunt penibili pe scenă, ori că ajung să vorbesc cu patroni care nu mai vor stand up în viața lor pentru că X sau Y comediant a făcut rahatul praf.

Mă enervam. Sincer. Mă enervam că unii mâncau o pâine din nimic. Ohoo, și ce pâine bună se papă din stand up, mai ales dacă știi să te vinzi. Cred că suntem singura țară din lume în care mai multe vedete răsuflate de TV se apucă (brusc) de stand up, și nu invers, adică să avem comedianți care ajung vedete pe sticlă.

Între timp am învățat să mă calmez. Știți de ce? Pentru că în showbizz, și cel puțin în domeniul ăsta, există un nivel de imagine de la care nu mai poți să cazi. Există un prag sub care n-o să mai treci niciodată. Sunt deja câțiva comedianți (pe care personal îi consider slabi, dar e strict părerea mea) care fac stand up doar de dragul banilor, ego-ului și se agață de vechimea în domeniu precum baba de moaște. Sunt ăia care n-au ceva extraordinar în carieră și vând cifre. Vând ani, număr de show-uri – nu mai contează dacă au fost reușite sau nu -, ba chiar fac calcule absurde prezentând cifre halucinante cu numărul de oameni amuzați. Cum să nu mergi la show-ul unui om care a distrat „peste 1 milion de români”?

Și mă mai uit la unii colegi comedianți cum încearcă, înverșunați ca și mine, să-i demoleze piramida zeului autosuficient. Și n-o să meargă. Că nu așa funcționează treaba. Ăla e deja pe un scaun confortabil. N-o să mai cadă de acolo. Ok, poate-n ultimă instanță schimbă scaunul pe un puf, dar de acolo sunt slabe șansele să ajungă pe mochetă. Că lumea e ușor de impresionat în ziua de azi și cu puțin efort îi faci să creadă că meriți și 100 de lei pe bilet. Trebuie doar să știi ce să pui pe afiș și să crezi în tine. Și nu vreau să pară că-s arogant, dar pe unii spectatori chiar îi duci de nas ușor prezentând câteva mici realizări personale.

Dacă am învățat ceva până acum e că există un public pentru oricine. Și când spun „oricine” înseamnă ORICINE! Că-i mic sau numeros ține de fiecare, dar cu puțin papagal orice pretendent la statutul de comediant poate avea show-uri periodic și impresia că-i foarte bun.

Acestea fiind zise, să ne bucurăm că-n România e cerere de pâine bună. Să sperăm c-o să mai fie și cerere de stand up comedy, nu bășcălie cu măscărici.

Ți-a plăcut? Mai am texte d-astea p-aici!

Abona-te-ai!

[subscribe2]

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *