Bărbații să poarte burkă, nu femeile

Da, ai citit bine. Am spus „burkă”, nu „burtă”. Eventual, ăștia care au, să-și acopere sarcina cu o frumusețe de material negru. Dar cum am ajuns la această concluzie:

Evident că din frustrări.

Ăsta-i momentul când invit masculii frumoși să părăsească acest text. Să rămână doar grașii, slabii, chelioșii, început-de-chelioșii, hâzii, „VaiMamaLor”-ii și ăia care n-ar putea avea o parteneră nici dacă pe planetă ar exista doar femei, ei și Ion Iliescu.

Se făcea că într-o vară eram în Belgrad. Savuram o bere în fortăreața/parc Kalemegdan. Soare, frumos, pleșcavița se așeza liniștită în organism, vorbeam cu domnița despre verzi și uscate la umbra unui zid vechi de sute de ani. Eram mai multe cupluri pe pajiștea aia. Mi-am dat seama de asta pentru că am auzit foarte des din gura bărbaților „u pravu si…” spus cu fruntea plecată. Adică „ai dreptate…”.

De nicăieri apare un alt mascul.

Avea la brâu o traistă cu magneziu pudră. S-a încălțat cu niște chestii speciale și ne-am dat cu toții seama că urmează să se cațere pe ziduri. „Interesant, cățărări”, ne-am zis toți ceilalți, în minte. Doar că Ofticovici ăsta și-a dat seama că-i privit și-a recurs la un gest mișelesc: și-a scos tricoul. Oricum se vedea de la-nceput că-i bine făcut, dar s-o mai și arăți așa ostentativ….

Evident că privirea tuturor femeilor din zonă a fost distrasă iremediabil. Poate că unele își anunțau partenerii de faptul că știu că-s înșelate, că-s gravide, ori că au cheltuit toți banii pe rujuri. Din momentul în care Nesimțitovici și-a ridicat tricoul s-a lăsat o liniște istorică în cetatea construită pe vremea lui Justinian I.

Și de-al dracu ce era, sârbul, nu s-a abținut să urce de 2-3 ori zidul și să plece acasă. A făcut exerciții de întindere, exerciții de destindere, exerciții pentru stimularea glandelor salivare la femei. Și abia apoi, suduit și încordat, s-a apucat de cățărări. Dacă mai scotea și două tigăi și gătea ceva aruncam cu pietre după el.

Mai puteam zice ceva?

Îl înjuram în gând, dar ce folos. Și nu puteam spune brusc „hai să plecăm din acest loc și să…”. Să ce? Să-l căutăm pe Sebastian Ghiță? Asta e. Am înghițit cu toții în sec și ne-am uitat la deltoizii și sternocleidomastoidienii pe care nu i-am primit de la gene, natură, tatăl nostru ș.a.m.d..

Apoi, într-un weekend, mă aflam în parcul IOR. Iarbă verde, înghesuială, zgomot. Atmosferă de parc. Pe lângă noi, pe alee, alergau zeci de oameni în echipamentul clasic: adidași, pantaloni de trening, tricou. Atât. Dar de nicăieri apare El. Cu pletele-n vânt, la bustul gol, pantaloni scurți și desculț, alergând doar pe peticul de iarbă dintre alee și lac.

Fugea sprinten și vioi ca un căprior și lăsa o dâră groasă de testosteron în urmă. Femelele din parc erau absente.

Acum, noi ăștia care nu ne plângem de schilod-shaming, hâd-shaming sau „VaiMorțiiTei”-shaming, nu putem face prea multe. Dar putem visa la o lume în care bărbații stau ascunși sub cârpe negre și li se văd doar ochii. Și ăștia cu ochi frumoși (nesimțiții genetic cu binocluri mari, verzi/albastre) să poarte și draperia aia peste ochi.

Să vezi ce viață palpitantă vor avea și femeile, trăind relația ca o loterie. Să-l duci pe VoceGroasăȘiMasculină acasă și sub cuvertura aia să fie fizicul lui Fernando de la Caransebeș.

Nu că-i o idee bună?

Știu că mă vor înțelege doar ăștia care dacă trăiau acum câteva milioane de ani nu vânau mamuții cu sulița. Erau sulița. Sau mamutul.

DA DA, CUM ZICI TU…

dă cu părerea...

Related Post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *